Petic de realitate ...

Am tot editat postarea aceasta. Si oricat de mult m-as stradui sa transpun in cuvinte ziua de azi, nu cred ca as reusi. Azi am invatat ce inseamna cu adevarat demintatea. Azi am invatat ce inseamna cu adevarat recunostinta. Azi am invatat ce inseamna cu adevarat bunul simt. Azi am invata ca intradevar, adevarata suferinta, mantuieste. Azi, dupa cativa ani de impartit pachete cu alimente la persoane nevoiase, am avut onoarea sa cunosc o Doamna pe care nu cred ca as reusi sa o uit viata intreaga. A intrat in sediul Crucii Rosii sfioasa, nedorind sa deranjeze, cu capul plecat si cerandu-si scuze. Nici acum nu inteleg pe deplin pentru ce. Ochii ii tremurau. Mainile ii tremurau si ele. La prima vedere ai fi zis ca frigul de afara este de vina. Intra incet, cu capul plecat si intreaba unde este Domnul Eugen. Nu reusea sa ridice capul din pamant. Nu dorea sa ne deranjeze cu necazurile ei. Nici sa vorbeasca nu avea putere. Era slabita abia reusea sa lege doua cuvinte. L-am chemat pe Eugen, care la vederea Doamnei s-a dus intr-o alta incapere sa ii pregateasca un pachet cu alimente, timp in care am reusit sa schimbam doua vorbe. Demintatea de care aceasta femeie da dovada m-a socat. Primele cuvinte pe care a reusit sa le sopteasca au fost " am facut urme. de unde iau ceva sa sterg pe jos" , cuvinte pe care le tot repeta in timp ce cauta cu ochii galeata si mopul prin incapere. Desi i se tot zicea ca nu este nevoie, ca ne ocupam noi, Doamna tot insista. Spune ca daca este nevoie sa vina sa mai faca curatenie, sa curete praful macar din cand in cand. Doamna era atat de slabita, dar era hotarata sa rasplateasca cumva faptul ca primeste o plasa cu cateva alimente. Am reusit sa mai discutam putin despre necazurile sale. In zarva creata de noi, voluntarii, care inca eram in sediu la ora 7 seara, binedispusi, fara griji, bucuriosi ca am reusit sa aducem macar un zambet pe fata catorva oameni necajiti, saraca femeie imi povesteste cum se chinuie singura sa isi creasca copilul care sufera de handicap sever, fara un loc de munca, cum azi nu au mancat nimic, si cum nu reuseste sa gaseasca un loc de munca pentru ca este prea slabita, lucru care era mai mult decat evident. Incepuse sa imi povesteasca si depre problemele ei de sanatate cand pe usa a intrat Eugen cu alimentele. Nu pot descrie reactia femeii in cuvinte cand a vazut ca are ce ii pune copilului pe masa acum de sarbatori. Ar fi sarit sa ne imbratiseze pe toti, dar era mult prea sfioasa pentru asa ceva. Sau poate prea slabita. Alimentele erau atat de grele ca nu reusea sa le ridice de jos. Asa ca Eugen impreuna cu cativa voluntari au strans bani, i-au chemat femeii un taxi si l-au rugat pe sofer sa o ajute cu sacosele pana acasa. Nu foarte des intalnesti o asemenea femeie, care sa vrea sa munceasca, care intelege ca nimic nu se poate obtine fara munca, care sa nu fie nevoita sa ceara, dar care din pacate nu are de ales.

Ma bucur...

E pentru tine ...

E pentru tine totul. Si nimicul ala din sufletul meu tot al tau e. E pentru tine clipa. Pentru tine pastrez si eternitatea. Pentru tine zic, ce zic, cand zic. Pentru tine strig cat pot de tare. Pentru tine respir. Pentru tine traiesc. Pentru tine mor. Pentru tine noaptea ma gaseste treaz. Pentru tine diminetile ma smulg din bratele viselor. Pentru tine privesc catre cer cu speranta ca maine va fi mai bine. Pentru tine ating stele. Pentru tine simt. Pentru tine imi amintesc fiecare lucru frumos din viata. Pentru tine uit neesentialul. Pentru tine gasesc intodeauna explicati. Pentru tine trec cu bine peste fiecare obstacol pe care viata mi-l aduce in cale. Datorita tie soarele imi zambeste in fiecare dimineata. Datorita tie raman fara cuvinte la cele mai banale intrebari. Datorita tie zambesc de fiecare data indiferent de cat de greu mi-ar fi. Tu esti motivul pentru care viata nu pare cu adevarat grea. Iti multumesc !

Pe zi ce trece ...

Azi, a trecut putin mai repede ca ieri, si totusi nu la fel de repede ca maine. De unde stiu cum va trece maine? Sunt convins ca va trece mult mai repede ca ieri, si putin mai incet decat poimaine. Poimaine in mod normal va trece mai repede ca maine. Si zilele de vor urma din ce in ce mai repede. Nici nu mai stiu ce zi este. O fi azi? Sau poate ieri? Si poate totusi e deja maine. Confuz, nu ? Cel putin eu asa ma simt. Fiecare zi trece lasandu-mi un gust amar in gura. In mod cert nu este de la cafea, fiindca nu consum asa ceva. Tutunul imi displace total, deci ce sa fie? Sa fie gustul amar cu care ma trezesc dimineata cand realizez ca viata mi se scurge printre degete? Sau sa fie gustul neputintei mele de a controla timpul acesta care odata scurs este ca si pierdut? Habar nu am, dar un lucru este cert. Pe zi ce trece, ma simt mai batran. Nu batran fizic, ca doar la nici douazeci de ani pe care ii am sunt tanar de-a binelea, dar ma simt obosit, ramolit psihic. Simt ca am imbatranit subit. Simt ca incep sa nu mai gandesc ca un copil. Ce sa fie oare? Sa fie semne clare ca am trecut de perioada adolescentei si ca ar trebui sa ma comport ca un adult? Sau sunt doar paranoic? Deja simt ca incep sa bat campii. Oricum, in mod cert este ceva suspect la mijloc. Timpul parca nu mai trece cum trecea cand eram copil. Sau acum nu mi-l mai umplu la fel de eficient ca atunci. Iar nu stiu ce sa mai cred. Sa inteleg ca atunci cand eram copil, eram capabil sa controlez scurgerea timpului? Sau doar aveam alta perceptie asupra lui? Si uite asa de la o intrebare am ajuns sa imi pun mai multe intrebari. Marea problema ar fi cu raspunsurile. Cineva trebuie sa detina si raspunsurile. Cine sa fie acel "cineva"? Sa fiu chiar eu si inca sa nu realizez acest lucru? Sau este posibil sa fie cu totul altcineva? Totusi, pe zi ce trece realizez cat de putine lucruri cunosc. Si cu cat cunosc mai mult, realizez ca sunt si mai multe de cunoscut. Realizez ca "noul", "cunoasterea" nu au limita. Nu poti spune nici macar in ultima clipa: "Am cunoscut destul!". De mic stiu ca omul cat traieste invata, pentru ca este dator sa invete, si cand moare, tot nestiutor moare. Poate ca acesta este paradoxul vietii noastre. Sa "stim" si totusi sa "nu stim", sa "cunoastem" cand de fapt "nu cunoastem". Pe zi ce trece simt ca traiesc sub acest paradox. Pe zi ce trece simt ca viata este de fapt o etapa a cunoasterii. Sau poate mai mult decat o etapa, poate chiar o parte a cunoasterii universale. Pe zi ce trece sunt din ce in ce mai convins, ca viata, asa amara cum se simte de cele mai multe ori, este, de fapt, cel mai dulce lucru. Parca deja incep sa simt cum gustul amar se stinge, este usor usor inlocuit de altceva. De ceva mai bun, de ceva divin, de pofta de viata.

A fost o vreme cand ...

A fost o vreme cand credeam in eroii din basme, in zane si in faptul ca Binele invinge intodeauna.
A fost o vreme cand eram tot timpul fericit, indiferent de cate lacrimi varsam.
A fost o vreme cand credeam ca Universul este cuprins intre marginile satului in care traiam, gradinita si padurea vejnic batrana.
A fost o vreme in care priveam din departare turlele Bisericii si aspectul padurii precum valurile unei mari agitate pe colinele dealurilor dimprejur.
A fost o vreme cand intins pe spate in iarba verde priveam norii care capatau forme ciudate, si totusi cunoscute.
A fost o vreme cand seara, desi imi era teama de intuneric ieseam sa privesc sclipirea stelelor.
A fost o vreme cand credeam ca tineretea fara batranete este posibila, ca nu am sa mai cresc si ca cei dragi vor ramane asa cum ii stiu dintodeauna, vesnic tineri.
A fost o vreme cand rugaciunea de seara si cititul nu lipseau din ritualul dinaintea culcarii.
A fost o vreme cand timpul nu trecea pe langa mine, parca nu mi se scurgea printre degete, parca nu ma abandona in uitare.
A fost o vreme cand pentru fiecare palma primita varsam lacrimi, ma caiam, dar nu ma resemnam.
A fost o vreme cand sa cad si sa ma ridic era la ordinea zile.
A fost o vreme cand puteam sa plang linistit cand lovit ma ridicam si imi continuam drumul.
A fost o vreme cand visam la orice si a doua zi credeam in visul meu.
A fost o vreme cand iubeam toata lumea si ei ma iubeau.
A fost o vreme cand urmarind-o toata ziua ii aratam ca o plac, poate chiar ca o iubesc, desi mai mult ca sigur nu stiam ce insemna iubirea.
A fost o vreme cand puteam sa ma comport ca un copil fara ca cineva sa ma judece.
A fost o vreme cand credeam ca a fi politicos si a-i respecta pe ce din jur imi aduce respectul lor.
A fost o vreme cand credeam ca toti oamenii sunt buni indiferent cat de rai pareau la prima vedere.
A fost o vreme cand orice greseala facuta nu ma urmarea prea mult timp, iar consecintele erau fie minime, fie, de cele mai multe ori, inexistente.
A fost o vreme cand ulita pe care ma jucam toata ziua era cel mai frumos loc de pe pamant.
A fost o vreme cand luam totul asa cum era, cand nu eram atent la detalii, cand nu interpretam.
A fost o vreme cand credeam ca eram pregatit sa dau piept cu viata, s-o infrunt.
A fost o vreme cand ma grabeam sa cresc.
A fost o vreme ...

Paradoxul vremurilor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata,
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei
încete; oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
scutece de unica folosinta,
moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care
poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te
costa
nimic.
Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai.
Octavian Paler

Nu mai cred ...

Nu mai cred in oameni. Pot spune ca nu mai astept nimic bun de la nimeni. Intodeauna am incercat sa vad lucrurile bune din ei si am fost dezamagit de faptul ca in spatele lucrurilor rele pe care le-am vazut la inceput nu sunt altceva decat si mai multe lucruri rele. Nu mai cred in calugarii care imediat cum ies pe poarta manastirii isi aprind tigara si injura nonsalant, mai rau ca tipa de la coltul strazii care incearca sa faca "un ban cinstit" pe "munca sa cinstita". Nu mai cred in faptul ca fiecare lucru in viata se plateste, am vazut contrariul de prea multe ori. Nu mai cred ca exista "Adevar" absolut, poate doar minciuna perfecta. Nu mai cred de mult ca binele castiga intodeauna; raul are prea multe mijloace ca sa iasa invingator. Nu ma cred intr-un echilibru universal. Nu mai cred in politicieni falsi care sustin cu inflacarare ca imi vor binele, dar cu prima ocazie imi demonstreaza contrariul. Nu mai cred in prieteni fatarnici. Nu mai cred ca zambind azi maine imi va fi mai bine. Nu mai cred ca viata este chiar asa frumoasa cum credeam candva. Nu mai cred ca noi oamenii stim cu adevarat unde sa tragem linia dintre bine si rau. Nu mai cred ca noi oamenii stim cu adevarat unde sa tragem linia dintre dragoste si dezamagire. Nu mai cred in nimic si in nimeni. Fiecare dintre noi are dreptul la dezmagire. Sunt dezamagit de societate, dezamagit de prieteni, dezamagit de straini. Devin incetul cu incetul un ateu. Incep sa-mi pierd credinta pana si in mine. Incep sa nu mai cred in nimic. Incep sa nu mai cred ca maine va fi mai bine. Incep sa nu mai cred ....